Parcursul istoric al ultimului tumultuos mileniu se reflectă în fondul muzeal, îmbogăţit cu diverse obiecte între care cele care au aparţinut breslelor dejene, de asemenea cu un lot semnificativ de arme (săbii şi arme de foc) sau exponate ce constituie azi colecţia „Salina Ocna Dej”.
În Transilvania, evul mediu (602 – 1600 – 1821) a cunoscut particularităţi istorice specifice, care se încadrează în seria transformărilor politice şi sociale traversate de întregul continent odată cu debutul perioadei migraţiilor popoarelor germanice, apariţiei regatelor barbare şi începuturilor feudalismului, concomitent cu răspândirea creştinismului în Europa.
În perioada postromană, de la retragerea armatei şi administraţiei din Dacia în timpul împăratului Aurelian (271 d.Hr.) şi până la încheierea cuceririi maghiare (secolul al XIII-lea), sosesc peste populaţia daco-romană din Transilvania, în etape succesive, neamuri „barbare”, unele dintre ele constituind, pentru nu foarte lungi perioade, centre de putere şi de influenţă. Aşa s-a întâmplat cu invaziile vizigoţilor (secolul al IV-lea), ale hunilor (375 – 453), ale gepizilor care îşi constituie un regat în a doua jumătate a secolului al V-lea în Câmpia Tisei şi vestul Daciei postromane, dispersat de alianţa avaro-longobardă în anul 566, ale grupurilor de slavi care pătrund aici în prima jumătate a secolului al VII-lea şi care sfârşesc, la rândul lor, prin a fi asimilaţi de autohtoni sau întemeind, la sud de Dunăre, Primul Ţarat Bulgar, pentru ca expansiunea spre Carpaţi începută de maghiari în secolul al IX-lea să se încheie în secolul al XIII-lea prin încorporarea Transilvaniei în Regatul ungar. Acum, un element semnificativ este colonizarea saşilor şi secuilor de către regele Géza al II-lea (1141 – 1162) în scopul apărării frontierelor regatului de invaziile tătarilor, totodată pentru dezvoltarea meşteşugurilor şi comerţului. Saşii (saxones, hospites) au reprezentat un element-cheie în dezvoltarea oraşelor medievale (Bistriţa, Sibiu, Braşov, Sighişoara, Mediaş ş.a.) între care şi Dejul unde s-au aşezat prin anii 1141 – 1143. Oraşul nostru se va dezvolta în secolele următoare, impulsionat de comerţul cu sare şi datorită privilegiilor fiscale, politice sau administrative pe care voievozii Transilvaniei şi regii Ungariei le vor acorda în legătură cu acesta, devenind reşedinţa comitatului Solnoc înfiinţat în anul 1166, importanţa politică şi economică crescândă a urbei putându-se constata şi în secolele următoare când familii princiare şi nobiliare, precum Rákóczi, Báthory, Haller ş.a., vor arăta preferinţă pentru localitatea ridicată la statutul de „oraş nobil” (1668). Desigur, un impact major asupra structurii economice şi sociale l-au avut breslele, atestate în Transilvania începând cu secolul al XIV-lea, iar la Dej din anul 1465, dată de la care este consemnată existenţa în oraş a unor astfel de organizaţii ale măcelarilor, cizmarilor sau plutaşilor sărari (nautistæ), iobagi români care transportau cu luntrea bulgării de sare şi butoaiele cu saramură, pe Someş până la Tisa. Aceste organizaţii economice specifice societăţii medievale şi perioadei moderne timpurii – în Transilvania ele devin corporaţii începând cu anul 1872 – au influenţat şi au modelat viaţa urbană după un model european, cu pieţe centralizate, străzi pavate, clădiri durabile, biserici şi instituţii de cultură, susţinând, de asemenea, diferite forme de sprijin social, arta şi tradiţiile locale, evenimentele şi sărbătorile religioase sau civile ce au avut rolul de a consolida comunitatea locală. De asemenea, în cazul unor calamităţi, invazii sau războaie, acestea se implicau direct în activităţile de apărare şi mobilizare, furnizând echipamente de luptă (armuri, săbii etc.) şi resurse esenţiale pentru întreţinerea şi aprovizionarea armatei. Spre exemplu, breslaşii dejeni s-au implicat în Războiul de Treizeci de Ani (1618 – 1648), furnizând arme către Uniunea Protestantă de partea căreia era Transilvania. La mijlocul secolului al XIX-lea, liniştea oraşului a fost tulburată de proclamaţiile şi chemările la Marea Adunare Naţională de la Blaj din 15 mai 1848, apoi de confruntările militare dintre armatele maghiară şi imperială din acelaşi an. A doua jumătate a secolului al XIX-lea aduce o perioadă de linişte, de refacere şi modernizare, oraşul cunoscând o prosperitate economică reflectată în construcţiile edilitare ridicate prin contribuţia benevolă a populaţiei. Liniştea va fi din nou tulburată de izbucnirea Marelui Război.
În ce priveşte activitatea de exploatare a sării de la Ocna Dejului, aceasta a fost o îndeletnicire cunoscută încă din neolitic, practicată apoi în epoca bronzului şi continuată în perioada romană de când se cunosc vestigii sub forma unor excavaţii colmatate şi aproximativ 50 m din “drumul imperial” pe care romanii transportau sarea. Mai târziu, regele Béla al IV-lea a acordat cavalerilor ioaniţi (1247) dreptul de a duce sare spre folosinţa ţării şi a părţilor dinspre Bulgaria, Grecia şi Cumania, din orice ocnă a Transilvaniei, pentru ca, începând cu secolul al XV-lea, exploatarea şi comercializarea sării să devină monopol regal, fapt ce a adus cu sine atribuirea statutului de oraş liber de toate taxele şi obligaţiile militare (1478), bucurându-se de aici înainte de o serie de drepturi şi libertăţi acordate de voievozii Transilvaniei şi regii Ungariei. Deşi exploatarea sării s-a făcut fără întrerupere, modernizări semnificative au fost introduse abia începând cu secolul al XIX-lea când Salina a fost conectată la calea ferată Cluj-Apahida-Dej (1882) sau în 1910 când Mina Ferdinand – una din cele mai importante mine ale regiunii – a fost electrificată.
Fiecare obiect expus în muzeu este o fereastră către trecut, diversitatea lor subliniind bogăţia culturală şi creativitatea oamenilor din diverse epoci, fiind totodată o invitaţie la a aprecia şi proteja patrimoniul nostru cultural pentru generaţiile următoare.
